Janík, Pavol: Anjela poznáš po perí

(Rodičom, ktorých už niet)

V mojej najvnútornejšej vitríne
sa zachveli všetky sklenené spomienky.

Na konci mlčania
počuť vlaňajší dážď,
ako pošepky diktuje
svoj nezrozumiteľný telegram.

Svorka smutných anjelov
zavýja pri svite luny.

Rieka klesá od únavy,
smrteľná duša vody
v nej zľahka padá
na dno.

Cítim ortuť v žilách
po výbuchu krvi
- to v mojich útrobách
vstávajú z mŕtvych
nadzvukoví anjeli.

V hlave mi štartujú
ich ohlušujúce motory.

Keď vzlietnu,
nastane najhlbšie ticho,
v ktorom azda začujem
vzdialené perly,
ako sa sypú na parkety.

Mrazí ma ranná spoveď
zamrznutých sĺz
v mojich čoraz jesennejších očiach.

(Părinţilor mei)
 
În vitrinele-adăpostite de suflet
tremură amintirile de sticlă.

La capătul tăcerii s-auzi
cum ultima ploaie din an
îşi dictează în şoaptă
neînţeleasa telegramă.

Doi îngeri trişti
se jeluie-n lumina lunii.
 
Epuizat, se prăbuşeşte râul, odată
cu duhul muritor al apei lui, afund.
 
Simt în vine mercur,
după explozia sângelui –
în sine-mi
îngeri supersonici se înalţă din moarte.
 
în mintea-mi îşi pornesc
motoarele asurzitoare,
iar după ce au decolat
se lasă o linişte profundă,
 
întretăiată, poate, doar
de căderea unor perle pe podea.
 
Mărturisirea matinală
a lacrimilor reci mă-ngheaţă,
la rădăcina ochilor tot mai tomnatici.