Îngropat în noroiul nopților,
viu sub bolta plină de stele,
îmi auzi muțenia?
Parcă un cer de păsări se apropie.
Te chem așa, fără cuvinte:
din veșnica tăcere,
mă dezgropi vreodată
de sub bolți străine?
Te-ajunge oare plânsul meu?
Te-asediez degeaba?
În jur lucește peste tot
obstacolul meu, frica.
Doamne, pot avea încredere?
Mi-e-atâta dor de tine,
e mult mai violentă-n frig
suprema iubire!
Îngroapă-mă în brațul tău,
nu mă lăsa gheții pradă,
și când nu mai pot ca să respir,
cuvântul meu te cheamă.
Ferice tremurului meu,
ca frunzele pe creangă:
dă-i nume, nume minunat
prăpădului, și pernă.
