Pilinszky János: Deșertul dragostei (A szerelem sivataga in Romanian)

Egy híd, egy forró betonút,
üríti zsebeit a nappal,
rendre kirakja mindenét.
Magad vagy a kataton alkonyatban.

Mint gyűrött gödör feneke a táj;
izzó hegek a káprázó homályban.
Alkonyodik. Dermeszt a ragyogás,
vakít a nap. Sosem felejtem, nyár van.

Nyár van és villámló meleg.
Állnak, s tudom, szárnyuk se rebben,
a szárnyasok, mint égő kerubok
a bedeszkázott, szálkás ketrecekben.

Emlékszel még? Először volt a szél;
aztán a föld; aztán a ketrec.
Tűz és ganaj. És néhanap
pár szárnycsapás, pár üres reflex.

És szomjuság. Én akkor inni kértem.
Hallom ma is a lázas kortyokat,
és tehetetlen tűröm, mint a kő,
és kioltom a káprázatokat.

Esztendők múlnak, évek, s a remény -
mint szalma közt kidöntött pléhedény.

Un pod, drum fierbinte de beton,
ziua-și golește buzunarul,
scoate pe rând tot ce are.
Ești singur în amurgul cataton.

Priveliștea, ca fundul unei gropi;
răni fierbinți în negura sclipicioasă.
Se-nserează. Mă-ngheață strălucirea,
soarele mă orbește. Nu uit, era vară.

E vară și căldură fulger.
Păsări stau cu nemișcate aripi,
ca și cherubinii arzători,
în cotețele bătute-n scânduri.

Îți amintești? Prima dată vântul,
apoi pământul, și cotețul.
Foc și gunoi. Și câte-odată
băteri de aripi, și reflexul.

Și sete-a fost. Atunci cerusem să beau.
Mai aud înghițiturile fierbinți,
și rabd neputincios, ca piatra,
până când sclipiturile se sting.

Timpul trece, trec ani, și speranțe -
ca vas de tinichea căzut în paie.